Prietena mea, Denisa Popescu, mă invită mereu la diverse acţiuni culturale. Acum cateva zile, m-a anuntat că joi, 30 octombrie 2008, Florian Silişteanu îşi va lansa volumul de versuri „PĂMÂNT NICĂIERI”.
Florian, prieten vechi de douăzeci de ani… Recitam poezii cu el, pe la diverse instituţii, am apucat un an de „activitate” pe vremea comunistă! Mi-aduc aminte de o seară cu Florian Silişteanu şi Octav Pârvulescu… O frumoasă discuţie la un restaurant „fără perdele”. Aşa este Florian şi acum, după douăzeci de ani! Omul viselor, fluturele speranţei, steagul libertăţii, dorinţa de frumos… Omul surpriză!
Şi ce surpriză putea să ne pregătească el, poetul? Este simplu, foarte simplu! Florian Silişteanu ne-a unit pe toţi… Şi buni, şi răi… Ne-a făcut să simţim lumina caldă a unei zile de toamnă, să respirăm versurile unui suflet care strigă pământul… Aşa este! Noi uităm mereu pământul, şi pe noi ne uităm mereu… Da, surpriza a fost că el, Florian Silişteanu, poetul cu braţele deschise, a vrut să simtă pământul şi publicul cititor… să simtă altfel! A scos scaunele din sala de conferinţă şi le-a mutat în stradă… pe dalele lui Pendiuc! Ne-a invitat să ne reciclăm sufletele! Să licărim de bucuria pe care doar poetul ştie să o ofere!
Poetul… ce cuvânt frumos, dar rar! Lumina poetului este cea care aduce aminte lumii… că timpul trebuie înţeles altfel! Că trebuie să învăţăm să trecem frumos, cu pieptul plin de inimi şi îngeri! Să oferim infinit… pentru că altfel vom spune „PĂMÂNT NICĂIERI”!
Când asişti la lecţia poetului, ştii că albul se face o cruce prin negura timpului, ştii că Dumnezeu este mereu lângă tine… El, poetul, dacă nu mai există, totul este pierdut! Prin palmele poetului se ridică cerul, din sufletul poetului se ridică ştiinţa de a merge pe drum… liber!
Vreau să strig! Chemaţi poetul! Să vină… Avem nevoie de lumină… Să ne înveţe cum se îmbracă o cămaşă albastră, cum se leagă o eşarfă albastră, cum trebuie să te mişti în blugii albaştri, petrecăreţi… Să ne înveţe libertatea cuvântului, apropierea de legea pământului!
Deschideţi cărţile şi citiţi „PĂMÂNT NICĂIERI”! Înnebuniţi de dor şi dragoste… Fiţi frumoşi la suflet, ca să nu mai moară toamna! Să rămână şi ea la Garden Pub, la masa poetului care-şi cinsteşte cititorii… cu bere şi caşcaval afumat de Muşeteşti! Total nebun, total etern… total Dumnezeu!
Florian, prieten vechi de douăzeci de ani… Recitam poezii cu el, pe la diverse instituţii, am apucat un an de „activitate” pe vremea comunistă! Mi-aduc aminte de o seară cu Florian Silişteanu şi Octav Pârvulescu… O frumoasă discuţie la un restaurant „fără perdele”. Aşa este Florian şi acum, după douăzeci de ani! Omul viselor, fluturele speranţei, steagul libertăţii, dorinţa de frumos… Omul surpriză!
Şi ce surpriză putea să ne pregătească el, poetul? Este simplu, foarte simplu! Florian Silişteanu ne-a unit pe toţi… Şi buni, şi răi… Ne-a făcut să simţim lumina caldă a unei zile de toamnă, să respirăm versurile unui suflet care strigă pământul… Aşa este! Noi uităm mereu pământul, şi pe noi ne uităm mereu… Da, surpriza a fost că el, Florian Silişteanu, poetul cu braţele deschise, a vrut să simtă pământul şi publicul cititor… să simtă altfel! A scos scaunele din sala de conferinţă şi le-a mutat în stradă… pe dalele lui Pendiuc! Ne-a invitat să ne reciclăm sufletele! Să licărim de bucuria pe care doar poetul ştie să o ofere!
Poetul… ce cuvânt frumos, dar rar! Lumina poetului este cea care aduce aminte lumii… că timpul trebuie înţeles altfel! Că trebuie să învăţăm să trecem frumos, cu pieptul plin de inimi şi îngeri! Să oferim infinit… pentru că altfel vom spune „PĂMÂNT NICĂIERI”!
Când asişti la lecţia poetului, ştii că albul se face o cruce prin negura timpului, ştii că Dumnezeu este mereu lângă tine… El, poetul, dacă nu mai există, totul este pierdut! Prin palmele poetului se ridică cerul, din sufletul poetului se ridică ştiinţa de a merge pe drum… liber!
Vreau să strig! Chemaţi poetul! Să vină… Avem nevoie de lumină… Să ne înveţe cum se îmbracă o cămaşă albastră, cum se leagă o eşarfă albastră, cum trebuie să te mişti în blugii albaştri, petrecăreţi… Să ne înveţe libertatea cuvântului, apropierea de legea pământului!
Deschideţi cărţile şi citiţi „PĂMÂNT NICĂIERI”! Înnebuniţi de dor şi dragoste… Fiţi frumoşi la suflet, ca să nu mai moară toamna! Să rămână şi ea la Garden Pub, la masa poetului care-şi cinsteşte cititorii… cu bere şi caşcaval afumat de Muşeteşti! Total nebun, total etern… total Dumnezeu!